Din ce in ce mai greu

Stau intr-un birou semi-intunecat mancat de igrasie si saracie, intr-o cladire foarte veche neglijata de lume si de interesele lor, intr-un oras cenusiu si din ce in ce mai salbatic, intr-o tara trista asupra careia de zeci de ani se zbat razele de soare sa patrunda in sumbrul acoperis de trai greu...

Stau si contemplez ca m-am nascut intr-o perioada in care singurul meu apropiat sunt eu (si nu imi sunt foarte fidel)...in care sentimentul de singuratate imi domina viata si trairile sufletesti. Simt din ce in ce mai puternic un junghi in stomac si ma simt inconjurat de straini cu ochi reci fara sa mai am vreo speranta de-un licar prietenesc.

Intr-o lume a vitezei materiale am impresia ca noi cu totii ne miscam extraordinar de incet din punct de vedere spiritual. Au disparut momentele bogate in impliniri interioare, au disparut momentele in care caldura pe care o simti nu este cea a vreunui calorifer ci a unei persoane care chiar "gives a damn".

Negrul pe care-l port simt ca incetul cu incetul se muleaza si pe fizicul meu si subtil (dar sigur) imi patrunde in suflet si mi-l coloreaza...Nu mi se pare normal ca la 26 de ani (cand se presupune ca "the sky is the limit") sa nu pot vedea o umbra de speranta, sa nu gasesc o cale de scapare din aceasta monotona "mancatorie" a societatii.

Celebrul peste de care toata lumea se teme, piranha, a devenit un fel de erou in care lumea'si muleaza comportamentul si stilul de viata, ce s'antamplat cu bucuria de a face pe cineva fericit? ce s'antamplat cu actele de altruism? ce s'antamplat cu ADEVARUL?

Suntem manipulati de valoarea monetara a tuturor lucrurilor si ne influenteaza deciziile de zi cu zi. Unde sunt placerile sarace in actiune dar bogate in insemnatate?

Stiu ca ideile mele nu prea au logica sau nu prea va lovesc...dar macar atata lucru pot face...pot sa imi plang of-ul...
De ce nu mi-l plang unei persoane sau unor persoane? pentru ca nu numai ca lumea nu se identifica cu aceste ganduri dar nici nu dau 2 bani pe ele...
Cand altii isi doresc sa obtina de la viata cat mai multe bunuri materiale care implicit le vor aduce fericire si "sanatate" mentala...eu imi doresc acelasi lucru pe care-l vreau de la 14 ani...1 prieten bun, cu adevarat bun...nu doar ocazional si o persoana de sex feminin cu care sa impart evenimentele din viata mea.
Prietenul bun este greu de gasit pentru ca toata lumea se axeaza foarte mult pe persoana lor. Si 40% pot sa le dau dreptate, cand sa mai ai timp sa-ti faci griji pentru prietenul/a ta cand tu ai atatea greutati in viata? Dar totusi...nu te deconectezi de viata ta si de greutatile tale daca acorzi 5 minute prietenilor macar sa ii asculti si sa le arunci o privire care sa-i mai linisteasca?
Iubita se gaseste repede, sa reziste? cam greu...Sechelele trecutului (datorita in principal zgarceniei emotionale a oamenilor) si stilul haotic, energetic si deloc calculat de viata fac ca o relatie sa reziste (in adevaratul sens al cuvantului) maxim 2 luni...de acolo daca rezista...va rezista de cele mai multe ori datorita obisnuintei sau a lenei de a gasi altceva sau lipsa de alte oferte.
Uniunea a doua persoane in adevaratul sens al cuvantului nu prea mai exista, sa ajungi sa stii din orice modificare a fetei respectivei/ului ce problema are, sa iti doresti sa o/il ajuti, sa te macine cand este nefericit/a. SA GIVE A DAMN.

Stau in acest birou obscur intr-o cladire plina cu oameni...si ma simt tare singur...tare, tare singur...